Din directiva latină, termenul drept poate fi tradus ca "care este în conformitate cu legea" și permite dezvoltarea principiilor justiției care constituie organizarea instituțiilor și regulile care guvernează o societate .
Natural, pe de altă parte, este ceea ce este legat de natură . Acest termen are multiple înțelesuri și se poate referi la esența unei ființe, setul de fenomene fizice și elemente ale lumii pământești și calitatea cevaului, printre altele.
Din ambele concepte vine ideea legii naturale, care este formată din postulațiile despre dreptate care sunt inspirate de starea naturală a omului. Aceste principii încearcă să se materializeze printr- o lege pozitivă sau eficace, care este formată din legile dictate de stat (care trebuie respectate obligatoriu de către toți oamenii) pentru a menține ordinea socială.
Dreptul natural (sau, în latină, Ius naturale ) nu poate fi definit cu precizie, deoarece concepția sa a variat de-a lungul istoriei. În general, dreptul natural se bazează pe o entitate abstractă naturală care este superioară voinței oamenilor (ca Dumnezeu ).
În special, am putea stabili că legea naturală este setul de reguli pe care ființele umane le deduc sau le stabilesc din conștiința noastră și care sunt cele care predomină și sunt determinate drept justiție într-un moment istoric dat. Acest ultim semn al identității este ceea ce stabilește că se schimbă pe baza scenei care se trăiește într-o societate și într-un anumit moment.
Este obișnuit să se opună mereu dreptului natural la ceea ce se numește drept pozitiv. Acesta din urmă stabilește că poate fi considerat valabil numai pentru că statul îi dă motivul pentru a fi elaborat, aplicat și recunoscut. Dar, în plus, ea se caracterizează deoarece există un număr de organe de conducere care sunt acelea care arbitrează aceleași lucruri și pentru că valorile pe care le stabilește sunt clar delimitate de ceea ce este legalitatea.
Drepturile naturale sunt inalienabile și universale, deoarece nici o ființă umană nu poate să-i lipsească pe altcineva de bucuria lor și nici o persoană nu poate decide să facă fără ele. Aceasta face ca Declarația drepturilor omului și ale cetățenilor să fie cartea responsabilă de colectarea și protejarea drepturilor care decurg din legea naturală.
Acest document, care își are originea în anul 1789 și mai precis în dezvoltarea Revoluției Franceze. În acest sens, Adunarea Constituantă a aprobat drepturile personale și colective ale societății, înțelese ca fiind universale.
Cu toate acestea, trebuie să subliniem că acum această Declarație Universală a Drepturilor Omului, care a fost prezentă grație sprijinului Adunării Generale a Națiunilor Unite, a devenit un instrument pentru a pune capăt atât discriminării, cât și opresiunii.