Definiție fonologie

Unitatea care stabilește originea etimologică a conceptului de fonologie este aceea a fonului grecesc care înseamnă "sunet"; logo-uri care pot fi traduse ca "studiu" și sufixul -i care este sinonim cu "calitate sau acțiune".

fonologie

Fonologia este acceptată ca o ramură a lingvisticii ale cărei exponenți au ca obiect de studiu elementele fonice, luând în considerare valoarea lor distinctivă și funcțională. Așa cum fonetica consideră analiza profilului acustic și fiziologic al sunetelor, fonologia este responsabilă pentru interpretarea modului în care sunetele apar la un nivel abstract sau mental.

Specialiștii identifică ca perechi minime acele cuvinte care se referă la lucruri diferite și care diferă numai unele de altele de la un sunet. Două perechi minime diferă în reprezentarea lor fonică subiacentă în cel puțin un fonem. Exemple de astfel de termeni ar fi "masa" și "casa", sau "gura" și "roca" .

Trebuie remarcat faptul că un anumit fonem este identificat prin anumite trăsături fonetice, deși pronunția sa specifică depinde de contextul care îi fixează alte caracteristici fonetice relevante. În toate limbile, majoritatea fonemurilor sunt subspecificate.

Printre principalele caracteristici fonetice care sunt luate în considerare pentru a distinge fonemele sunt concordanța, syllabicitatea, sonorantismul, sonoritatea și aspirația, modul de articulare și punctul sau locul de articulare .

În transcripția fonetică, cel mai utilizat sistem este cel sprijinit de Asociația Internațională de Fonetică (AFI), o entitate care în 1886 a scos la lumină un alfabet internațional fonetic pentru standardizarea simbolurilor grafice care sunt folosite pentru a stabili pronunția oricărui limbaj dominat de om.

Acest alfabet vizează un flux de semne de bază, care sunt completate de semne diacritice care fac posibil un număr mare de combinații posibile și permit reprezentarea unui număr considerabil de subtilități articulare .

Când vorbim despre fonologie, trebuie să constatăm că, deși în istorie au existat mulți profesioniști lingvistici care au determinat dezvoltarea acesteia, una dintre cele mai importante a fost fără îndoială rusul Nikolai Trubetzkoy care El a făcut ceea ce este considerat una dintre marile opere pentru studierea subiectului menționat mai sus. Aceasta este cartea intitulată Principii de fonologie, care a fost publicată postum în 1939.

Împreună cu acest personaj, considerat părintele fonologiei structurale, există alți compatrioți care și-au lăsat amprenta profundă în domeniul menționat. Acesta ar fi cazul lui Roman Jakobson care sa afirmat pentru diferitele studii pe care le-a întreprins în limbajul copiilor. Acestea s-au dovedit a fi o inovație destul de mare ca și investigațiile pe care le-a efectuat asupra afaziilor pe care le-a împărțit în anomalii paradigmatice și sintagmatice.

Pentru ambii fonologi ar fi necesar să adăugăm într-un mod iremediabil francezului André Martinet, care a continuat în mod strălucit teoriile și principiile expuse de Trubetzkoy. Din întreaga carieră a acestui lingvist francez merită să se sublinieze lucrarea sa intitulată Economia schimbărilor fonetice, publicată în 1955, care este considerată prima și singura mare lucrare a ceea ce este fonologia diacronică.

Recomandat