Narațiunea, din narrația latină, este un termen care are trei mari utilizări. În primul rând, este vorba de acțiunea și efectul de a narra (spune sau spune o poveste, fie adevărată, fie fictivă).

O povestire este, pe de altă parte, o poveste sau un roman : "Ultima povestire a autorului canadian apreciat are loc în secolul al șaptesprezecelea", "Juriul a subliniat natura dinamică și agilă a narațiunii rămase cu cel mai important premiu al concurs " .

În retorică, în cele din urmă, narațiunea este una din cele trei părți în care discursul poate fi divizat. Narațiunea retorică se referă la fapte pentru clarificarea unei anumite probleme și pentru a permite atingerea scopurilor vorbitorului.

La nivel general, se poate spune că o narațiune prezintă întotdeauna cel puțin un actor ( personaj ) care se confruntă cu un anumit eveniment. Este demn de menționat faptul că nu este esențial ca personajul respectiv să fie naratorul povestirii în sine.

Scripturile scurte, cum ar fi povestea, au o structură de planuri care include o introducere (unde este prezentat subiectul care urmează a fi tratat), un nod (moment în care conflictul principal este expus) și un rezultat (rezolvarea conflictului).

Naratorul este responsabil pentru stabilirea ordinii și a ritmului narațiunii. Prin urmare, poate apela la anacronism (cunoscut și ca anacronism ), o modificare a ordinii evenimentelor în timp . Această resursă, care permite modificarea structurii unei povesti în funcție de voința persoanei care o povestește, poate fi dată prin:

* analepsisul : constă în nararea evenimentelor trecute, înainte de punctul în care povestea este sau înainte de începutul ei. Merită menționat faptul că durata acestui salt în timp poate fi mică ( flashback ) sau considerabilă ( racconto );

* prolepsa : anticipați evenimente viitoare, de asemenea cu durată variabilă și profunzime, făcând distincție între un salt scurt (cunoscut ca flashforward ) și o narațiune extensivă și mai detaliată (numită premoniție).

Este important să clarificăm că în ambele cazuri trebuie să vă întoarceți la linia de timp principală, deoarece atât analepsisul cât și prolepsisul sunt resurse pe care naratorul le alege pentru o expunere mai bună sau mai adecvată a faptelor care compun povestea și nu pentru a le modifica curs. Utilizarea excesivă a acestui instrument al narațiunii poate duce la confundarea cititorului, lăsându-i să piardă interesul față de muncă, din cauza că nu poate să-l urmeze sau să-l înțeleagă.

Două dintre cele mai populare genuri din narațiune sunt povestea și romanul . Ele sunt similare în sensul că ambele folosesc narațiunea pentru a modela o poveste. Și ele diferă în principal de efectul pe care fiecare vrea să-l provoace în cititor.

Unul dintre elementele fundamentale ale romanului este timpul, care permite autorului să se expună confortabil, cu lux de detaliu. Dimpotrivă, atunci când scrieți o poveste, este esențial să folosiți eficient timpul disponibil, să realizați o lucrare concisă, dar în același timp să oferiți cititorului o experiență bogată și satisfăcătoare.

Într-o poveste, nararea este intensă și provoacă senzații instantanee și abrupte, care se termină atunci când cititorul încheie lectura. Romanul dă naștere unei relații mai intime între cine scrie și cine citește; oferă o experiență mai stabilă și cere mai multă fidelitate din partea cititorului, cu care creează o legătură permanentă, însoțind-o și generând schimbări în viața sa în timp, amestecând realitatea cu ficțiunea într-un mod intens și, adesea, dezvăluitor .