Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să stabilim originea etimologică a termenului homeostazie. În acest caz, putem constata că este un cuvânt care emană din limba greacă și este apreciat că este compus din două cuvinte grecești clar definite: homo, care poate fi tradus ca "similar", și stază, care servește ca sinonim al "stabilității" și de "stat".
Homeostazia este setul de fenomene de autoreglementare care conduc la menținerea constanței în proprietățile și compoziția mediului intern al organismului. Conceptul a fost dezvoltat de fiziologul american Walter Bradford Cannon ( 1871 - 1945 ).
Walter Cannon este un fiziolog american care ceea ce a făcut atunci când a ridicat termenul în cauză a fost să dezvolte sau să se concentreze în concretă asupra unui concept care acum câțiva ani a fost stabilit în domeniul științei. Se referă în special la ideea de mediu intern pe care la expus pe Claude Bernard în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Acesta din urmă a fost un biolog și medic francez care în prezent este considerat a fi adevăratul tată al fiziologiei și fondatorul a ceea ce ar fi medicina experimentală.
Acest termen depășește biologia pentru a se referi la caracteristica oricărui sistem, deschis sau închis, care îi permite să regleze mediul intern pentru a menține o stare stabilă. Stabilitatea este posibilă prin diferite mecanisme de autoreglare și prin diferite ajustări dinamice.
Homeostazia este unul dintre principiile fundamentale ale fiziologiei, deoarece un eșec în această caracteristică poate provoca o funcționare defectuoasă a diferitelor organe.
Prin urmare, homeostazia biologică constă într-un echilibru dinamic care se realizează datorită schimbărilor constante pentru a menține rezultatul întregului. Acest proces implică controlul valorilor de energie considerate normale: în cazul în care o valoare este în afara normei, mecanisme diferite sunt activate pentru a o compensa.
Homeostazia organismului depinde de mediul intern (cu producerea și eliminarea anumitor substanțe, de exemplu, prin urină) și cu mediul extern (relația dintre ființa vie și mediul înconjurător).
Homeostazia psihologică, pe de altă parte, este dată de echilibrul dintre nevoi și satisfacția lor. Atunci când nevoile nu sunt îndeplinite, apare un dezechilibru intern. Subiectul urmărește să obțină un echilibru prin comportamente care îi permit să satisfacă aceste nevoi.
Cu toate acestea, nu putem ignora ceea ce se numește homeostază cibernetică. Un concept care se utilizează pentru a se referi la capacitatea anumitor sisteme cibernetice de a menține, într-o stare de echilibru dinamic sau staționar, o serie de variabile. Acest lucru îi determină să schimbe anumiți parametri în ceea ce privește structura lor internă.
Originea acestui termen și această "versiune" a homeostaziei se găsește în special în secolul al XX-lea. Și în mijlocul ei a fost atunci când medicul englez William Ross Ashby a proiectat un dispozitiv electronic cunoscut sub numele de homeostat, care se autoreglează prin feedback.